între peniță, pensulă și microfon

(jurnal de vacanță)

 …mai un tunel, mai un cătun, mai un tunel, mai 7 brazi, …iar un tunel. Până la tunelul care parcă nu mai avea ieșire, măiestrie a omului, Gotthard Strassentunnel, cu o lungime de 17 Km.

Așa intram pe drumul spre Torino, după ce treceam și de turcoazul Lacului celor 4 Cantoane, copleșiți ca de fiecare dată de măreția coloșilor cu manta verde și creștetul încă în albul ghețarilor în topire, ce lasă să cadă fire de cascadă, cristaline.

Istoria orașului Torino a fost destul de încercată. Cunoscută dinaintea erei noastre ca așezare celtică, a trecut printr-o perioadă romană, una franceză, până să devină oraș liber sub administrația Casei de Savoia. Asedii și incendii i-au schimbat permanent fața iar în decursul timpului influențele au fost și ele diverse.

După unificarea Italiei, Torino a fost capitala Regatului Italiei intre 1861-65, capitală mutată apoi la Florența și finalmente la Roma în anul 1870.

Prognoza meteo ne-a anunțat 100% ploaie, Dumnezeu ne-a ocrotit însă drumul, dându-ne raze blânde de soare, albastru de peruzea și toate nuanțele clorofilei. Trecem unduit pe drum călcat de munte cu văi înguste sau generoase în care casele par de poveste iar bisericile alunecate din istorie.

Ici și colo, mușcat din munte ca dintr-un măr imens, perete de granit parcă bolnav, întrerupe pictura peisajului cu câte o pată roșie de escavator sau brațe și antene galbene și portocalii, insecte metalice flămânde.

Câmpurile inundate de orez, mirosul de Lavazza aburindă a ultimului popas ne anunță apropierea de capitala piemonteză, intrând într-o zonă de podiș. Soarele își ascunde chipul odată cu intrarea în oraș, oboseala drumului se amestecă cu acea curiozitate a noului întâlnit.

Perioada Torino a fost compactă.

Întârziați din cauza multiplelor șantiere întâlnite pe șosele, urmează cazarea și cina la hotel, primul contact, olfactiv. Personalul roiește ca în furnicar, ei neobișnuiți cu grupuri și, după doi ani de restricții în pandemie, obligați să respecte alte reguli decât cele obișnuite. Uneori ți se răspunde automat și gata, ne-a trebuit puțin să ne acceptam reciproc, dar la final eram cei mai buni prieteni, iar despărțirea s-a făcut chiar cu regrete, mai ales că, ne-au mărturisit încântați, rar primesc turiști care să le cunoască sau măcar să le înțeleagă limba.

Fiecare fel al meniului casei îl comentaserăm pe drum într-un fel de informare generală, iar acum eram la proba practică, savurând fiecare înghițitură spre disperarea stomacului la bonusul primit sub forma unei salate din fructe proaspete. Gusturile Piemontului nu se dezmint, practica se regăsește în teorie sau invers, parte din noi simțim însă nevoia de o plimbare, chiar dacă orele târzii își spuneau și ele cuvântul. Spontan ne-am adunat un grup de temerare și curând ne-am trezit că plimbarea de 10 minute, gândită inițial, s-a prelungit, aerul de seară, străzile luminate și oarecum liniștite ne atrăgeau ca un magnet (2 iunie, Ziua Republicii, aglomerația era în centru), așa că am găsit ușor și un punct de interes, care trebuia bifat, mai ales că programul de a doua zi nu cred că ne-ar mai fi permis vizitarea unui obiectiv în celălalt colț de oraș. Așa am căutat și găsit (cu sprijinul Google Maps) cea mai frumoasă (considerată) clădire în stil Art Nouveau, Casa Fenoglio-Lafleur (1902).

Plimbarea, astfel ajunsă la câțiva kilometri, ne-a adus la camere un somn profund, binemeritat.

Două nopți într-un hotel și el cu arhitectura Art Nouveau, cu o casă a scării largă și aerisită, având pe mijloc acel tip de ascensor în carcasă metalică și podestele, intarsii cu mozaic floral. Aproape de centrul orașului, am avut avantajul deplasărilor rapide.

Deși se spune că Torino nu este un oraș turistic prin excelență, timpul s-a dovedit încă o dată mult, mult prea scurt pentru ce îmi propusesem. Ne-am bucurat însă de câteva ore la pas de tur ghidat, încercând să înțelegem istoria orașului și a locuitorilor lui, iar în timpul liber până la plecare, fiecare a putut să își facă propriul traseu, după gusturi și interese. Astfel că s-au format grupuri-grupulețe și în mână cu o hartă, în alta cu Google Maps, ne-am împrăștiat în toate direcțiile. Torino are mult de oferit.

Taurul este simbolul orașului, mai vizibil sau mai ascuns, el este peste tot prezent. Am căutat și găsit taurul auriu încastrat în trotuar – purtător de noroc -, am căutat taurul care străjuiește firul de apă proaspătă de care se poate bucura în trecere orice om însetat, dar am fotografiat și Fetta di Polenta (Casa Felia de Mămăligă, datorită formei și culorii galbene), cu dimensiunile sale ieșite din comun, fațada 5m, laterala 16 și spatele 0,54m, aflată nu departe de malurile râului Po. Clădirea a fost realizarea arhitectului Alessandro Antonelli, care negăsindu-i clienți, într-un final a locuit-o împreună cu soția sa. Tot el a fost și cel care a construit Mole Antonelliana, turnul care sălășluiește măreț aproape de centrul orașului (167m) și care astăzi găzduiește Muzeul Național al Cinematografiei, nelipsit de pe majoritatea cărților poștale.

Am parcurs saloanele aurite ale Casei Regale și am admirat-o pe „Venus“, opera lui Botticelli, alături de alte frumuseți ale galeriilor, ne-am plecat fruntea în fața „Giulgiului de la Torino“ (mai mult sau mai puțin controversat), unde ne-am intersectat cu un grup de vizitatori din România, am admirat piețele, statuile, fațadele palatelor, cupolele bisericilor. Palatul Regal, care a fost reședința oficială a ducilor de Savoia până în anul 1865 este astăzi cunoscut ca Muzeul Regal, cuprinde pe lângă apartamentele opulente, care se pot vizita, și mai multe colecții, fiecare un mic muzeu în sine. 

Am degustat delicatese piemonteze (pulpă de vițel din rasa fassone, fin tăiată și marinată într-un amestec de vin alb cu condimente; feliile se servesc reci cu un sos făcut din ton, ouă fierte/maioneză și capere – Vitello tonnato), ravioli cu carne friptă –Agnolotti, desertul Bonet – o budincă având gustul crem-caramel, la care se adaugă cacao, rom și amaretti, etc.  Ne-am pierdut pe străzi haihui, căutând un local unde se poate mânca în jur de ora 19 (exact când 99% sunt închise, nu și un mic local pe al cărui ușa scria mare „Mici“ și „Kürtöskalács „, pe care l-am depășit zâmbind) și ne-am amuzat de picurii care la un moment dat au răcorit asfaltul încins. Aflăm că Torino are aproape un milion de locuitori și, ceea ce era de așteptat, printre ei și foarte mulți cetățeni din România, stabiliți aici.

Amprentele lăsate de familia Savoia se văd pretutindeni, chiar dacă în parte dictatura lui Mussolini și-a impus și ea stilul. Noul și vechiul armonizează și torinezii își iubesc orașul, asta se vede în grija lor pentru grădinile interioare și fiecare colțișor. Oraș al balcoanelor din fier forjat, piatră sau lemn, Torino își întinde străzile străjuite de clădiri înalte cu multe arcade, îmbinând armonios noul cu vechiul, modernitatea cu tradiționalul, arta stradală cu monumentele istorice. Vitrinele centrului atrag toate gusturile și simțurile, treci greu fără să le bagi în seamă, reflectând-se în ochii ce sclipesc și se lipesc până la urmă iremediabil măcar de o pungă cu bomboane de ciocolată și alune de Piemont. Sub o arcadă curg note dintr-o vioara electrică. Unii ascultă, dar valul te ia ușor și te duce mai departe. Calitatea își cere prețul dar Torino are mult de oferit și gratuit. Superstițiile nu lipsesc nici ele, se spune că orașul este împărțit în două, ezotericul regăsindu-se de-o parte și de alta în simboluri diferite, albe și negre (unii spun că gardul care străjuiește intrarea în Palatul Regal ar fi granița între cele două zone încărcate de magie), dacă le crezi sau nu, este o decizie personală, și într-un caz și în altul însă, nu strică să călcăm pe picioarele „taurului“ din asfalt sau să ascultăm povești cu mai mult sau mai puțin tâlc.

Am ratat „degetul“ lui Columb din medalionul de bronz cu bustul acestuia (Piazza Castello), despre care se spune că a și fost înlocuit, după ce atâtea generații de studenți reușiseră să îl subțieze cu mii de atingeri purtătoare de noroc la examene. …Dar poate „calitatea“ dozei de noroc prin schimbarea acestuia oricum este diminuată, deci rateul nu e baiul cel mai mare. Cu siguranță însă, mulți studenți îl mai caută încă și sigur curând vă trebui iar schimbat. Am ratat și Muzeul Egiptean, unul dintre cele mai mari din lume, la care biletele erau epuizate online deja cu două săptămâni înainte. Am ratat Clădirea 500 și muzeul Fiat-ului…am ratat desenele lui Leonardo da Vinci (Biblioteca s-a închis în timpul vizitei ghidate a orașului)… Am ratat și clădirea cu piersing, simbol modern al contradicției dintre nou și vechi, dar și dintre clasele sociale… Multe clădiri și locuri își au poveștile lor, pentru a le înțelege e nevoie de mult timp și bineînțeles, interes. Nu am ratat însă plăcuța memorativă pe care stă numele lui Vasile Alecsandri (poet și diplomat), care a locuit aici în anul 1859.

Culoare, parfumuri, combinații de gusturi, nimic nu lipsește.

Dacă am fi călătorit în luna noiembrie, între 7-18 noiembrie este organizat Festivalul CioccolaTO. Asta pentru cine dorește încă o vizită, eventual. Se spune că specialitățile locale au fost produse la un moment dat din necesitate. În urma blocadei continentale instaurată de Napoleon, cantitatea de cacao era tot mai redusă și mai costisitoare, așa că se găsește soluția înlocuirii prafului de cacao cu alunele măcinate. Rezultatul, în 1806, delicioasa ciocolată gianduja.

Am amintit de ciocolată, nu am pomenit în câte variante există, trebuie să pomenesc însă de grisinele care nu lipsesc din nici un coș cu pâine. Subțirelele baghete au fost chiar în Torino inventate, în anul 1679, pentru micul prinț Vittorio Amedeo al ll-lea care nu putea digera miezul moale al pâinii. La sfatul medicului, brutarul de atunci al Curții de Savoia a inventat grisinele, care de atunci sunt nelipsite de pe nici o masă piemonteză. Nu pot ignora nici „Bicerin“ („păhărel“ în dialect piemontez), o specialitate pe bază de ciocolată, cafea și cremă de lapte/frișcă despre  care localnicii spun că se bea în anotimpurile reci (curiozitatea mi-am satisfăcut-o, pot spune că a fost delicioasă și pe temperaturi de vară). Particularitatea băuturii este că straturile bine vizibile în micul pahar nu se amestecă, pentru a nu se strica echilibrul dintre acestea, combinația se face abia în gură, odată ce au fost luate primele înghițituri. Lingurița este folosită numai pentru eventuala ciocolată rămasă pe fundul păhărelului. Și vermutul, tot aici s-a inventat, în anul 1786, turnându-se vin alb peste 30 de plante și condimente. Despre vinuri că Barolo, Barbaresco, Barbera, Cortese, etc, nici nu mai este nevoie de comentarii.

Pe drumul de întoarcere spre Stuttgart s-a făcut haltă la Como. Am găsit orășelul de pe malul lacului în plină sărbătoare, corturi în care se ascundeau grătare își trimiteau mirosurile îmbietoare, adulți și copii se îngrămădeau la vaporașe, oameni cu geamantane roiau și ei în toate direcțiile. Aglomerat, vesel, colorat. Am reușit în timpul scurt totuși o scurtă vizită pe deal, la cea mai veche bazilică, Basilika S. Abbondio (ridicată în anii cca 420-450, închinată Apostolilor Petru și Pavel), unde am aprins o lumânare de mulțumire și am admirat minunatele fresce datate cca. 1320 și realizate de un necunoscut, fresce păstrate în culori vii de parcă ar fi fost ieri pictate. Arhitectura bazilicii aparține mai multor stiluri care în decursul timpului s-au perindat în zonă și și-au adus contribuția la înfrumusețarea lăcașului.

Și în acest an, mulțumirile și gândurile bune se îndreaptă către organizatorii excursiei, familia Cercasov. După o pauză de 3 ani, Asociația Cetățenilor Originari din România (ACOR) și-a reluat drumurile anuale cu bucurie, interes și curiozitate. Deja ne gândim la trasee pentru 2024. Sănătoși să fim!

Daiana Matieș

Stuttgart, 08.06.23